După câteva zile în care muritorii au încercat să se îmbete cu apă rece, a venit vremea să încărcăm numeric şi consistent paginile analfebete ale vieţii… Astfel, m-am hotărât să o iau la pas prin bucile noastre dâmboviţene în speranţa că voi găsi ceva care să mă încânte…

La primul popas am surprins o domnişoară care ăşi lega şiretul de la sandaua dreapta, oricum în stânga purta papuci. Mi-am pus mâinile în buzunare şi m-am holbat la curul ei cu pasiunea unui leu care adulmecă o halcă de carne bine consolidată din temelie până la mansardă, de unde puteai vedea fascinant priveliştea acvatică, stând picior peste picior în unul din cele două balcoane închise cu termopan. Aceasta incoerenta care incerca sa se coerentizeze prin miscarile agere dar în acelaşi timp delicate mă faceau vulnerabil. am înghiţit în sec şi am plecat mai departe. Un domn nu pune niciodată mâna neîntrebat… iar eu nu am întrebat pentru că lângă ea stătea o gorilă care sorbea dâmboviţa, poate de ruşine sau poate că îi era frică de mine, sau din pudism… cine ştie! Ideea e că eu nu am vrut să risc… Sunt prea tânăr să mor!

În faţa blocului meu, o seniorita bronzată la neonul albastru filtrat prin furoul de noapte mă aştepta. Nu o cunoaştem dar curul ei mă dorea,parcă… desigur a fost o iluzie… Eu, nu am invitat-o sus…

Această incoerenţă analfabetă a vieţii mele mă trimite înapoi de unde am venit…

în cur!

voi rămâne o bucă până la următoare modificări instantanee!!!!!

vă pup pe buci!

L-am văzut pe artistul meu actor la metrou într-o zi. Am scris despre el cândva. Personajul creat de mine era sublim. În realitate ăla cu chitara de la metrou e un cur. Dar nu stătea pe el să nu se strice, să nu se împuta nimic în el. Aş putea să vorbesc despre altceva dar prefer aici să evadez în cururi. Ce este un cur? De ce un cur? Sunt întrebări pe care orice cârnat le primeşte la angajare.

Allianz Victoriei. Eu, la costum, răspund:

“Dumnezeu când l-a creat pe om i-a dat aspectul unei găuri spunându-i că acesta este cel mai de
preţ dar pe care îl are pentru acesta. Omul nu a fost mulţumit şi Dumnezeu l-a pedepsit dându-i
doua buci, una la dreapta lui şi una la stânga lui. Omul a fost acum nemulţumit de pedeapsa prea aspră. Însă era prea târziu. Dumnezeu s-a mâniat mai tare şi i-a mai dat un cur de cărat în spate: femeia. Omul dintr-o dată era fericit. S-a şi oferit să muşte din măr. Îi era foame. Aşa a început de fapt lumea, lumea cururilor. Cele două cururi, dând din cele patru buci, s-au înmultit şi au împânzit pămantul de cururi.”

“Răspuns nesatisfăcător. Treci la treabă.”

Şi dacă nici Nichita nu scria când era beat, atunci îmi sacrific circular toţi moştenitorii pe apa chiuvetei. Vreau în schimb să ascult o conversaţie care mă aruncă într-o ceaţă obscură între un cur cu un falus în fata de 14 ani şi alt cur cu încă o gaură în plus, de 13 ani.

“Hai făh, de ce nu vii la biserică?”
“N-auzi să mă laşi?”
“Hai, făh, în gâtul mătii!”
“N-auzi măi să mă laşi.”

Ea ii trage un pumn în piept. Degeaba. El nu l-a auzit pe Dumnezeu. Dumnezeu e în el. Dumnezeu. E blasfemie să crezi ca el e curul suprem. Du-te la biserică. Du-te.

Eram tânăr. Aveam doar douăzeci şi ceva de anişori. Nimeni nu ar fi crezut că e timpul să devin om mare. Dar eu m-am încăpăţânat şi am zis că nu e aşa. De, orgoliul meu de leu nu îmi dădeau pace.

Atunci, cică iubeam un cur mare, plin de onduleuri şi de celulită dar un cur care atunci când se apuca de treabă te rupea, făcea din tine neom. Îmi plăcea şi îmi plăceau şi nebuniile schizofrenice care îmi dădeau târcoale în fiecare noapte. Parcă aş fi fost un gigolo. NU puteam să dorm fără să nu îi spun curului meu că îl iubesc, fără să îi spun curului de lângă mine ce frumos e, deşi mă dezgusta.

Între timp am părăsit curul ală mare şi mi-am jurat că nu o să mai am de-a face cu aşa ceva vreodată, drept urmare în noaptea asta am un cur mic şi tare care mă va face să îmi pierd minţile… ha ha … ofticaţi-vă voi toţi cei care aveţi un cur imens lângă voi…

În vremurile acelea am hotărât să nu mai iubesc cururi grase şi minore

cu dragă noapte vă doresc bani şi buci unsuroase

a început a fost o despărţire şi am lăsat un testament cu lacrimi dar mi-au furat din foi post-mortem

eu mă retrag să dorm că mâine sufletul se dezbracă iar de un gând şi se pregăteşte de plecare
mâine sufletul meu îşi va împleti căldura cu nasturii luminii
mâine un fugar se rătăceşte în şoapte
mâine osemenitele le voi juca la ruletă să îmi iau un ultim gram de spaimă
mâine voi săruta nebunia frunzelor să devenim de-o seamă

În strânsă legătură cu ceea ce înseamnă conceptul de turmă, site-urile literare au fost invadate de pseudopoeţi, care în iluzia poetică pe care o trăiesc, scriu despre flori, îngeraşi şi alte dulcegării de duzină. În stil fabulist am încercat să personific vieţuitoarele din jurul nostru şi să fac o descriere a inegalabilei fantezii care se derulează ca nişte framuri bine lucrate. Astfel, albinuţa, trezită de dimineaţă cu urdori la ochi, pleacă la muncă, ca orice fiinţă care se respectă. Cu diplomatul în spate începe să umble din uşă în uşă, ciocănind, zbierând, sperând că măcar un client îi va deschide. Dacă are noroc, atunci, se apucă de polenizat şi polenizează toată ziua. Vorba proverbului: nu da cioara din mână pe vrabia de pe gard. Astfel, cred că am descris fenomenul literar care e la modă pe site-urile literare. Ca orice pseudopoet care se respectă, personajele, de asemenea, pseudoliterare, se străduie din răsputeri să atragă atenţia. Titluri şoc, comentarii făcute de prieteni şi aşa mai departe. Prinşi în visul lor confundă literatura cu dejecţiile suprasentimentaliste.
Conceptul de turmă se dezvoltă din ce în ce mai mult şi când afirm acest lucru nu mă gândesc doar la cei care, în căutarea unui nume, sau de fapt, în goana de a fi în centrul atenţiei, scot marfă de comerţ, ci şi la aceia care mimează stiluri, care fură din concepte vechi, având impresia că spun ceva nou, că sunt altfel decât înaintaşii lor, chiar dacă au aceleaşi idei. Aceasta este iluzia poetică a pseudopoeţilor.
Suprasentimentalismul e din ce în ce mai popularizat datorită acelor oameni care cică iubesc şi care simt nevoia să îşi descarce sufletul în pseudocreeaţii literare. Ceea ce mă deranjează cel mai mult e faptul că aceşti pseudopoeţi au pretenţii de recunoaştere. Nu am ceva personal cu cei care scriu dintro nevoie interioară, care vor să îşi descarce sufletul, asta ca să nu fiu înţeles greşit. Atâta timp cât aceştia stau liniştiţi şi-şi recunosc limitele e ok. Nu am şi nu o să am niciodată ceva cu aceşti oameni, pe care sincer, îi consider plini de forţă şi tărie.
Mă deranjează ipocrizia. Vorbele goale aruncate pentru încă un comentariu şi încă unul şi încă unul, totul doar pentru a ajunge la fierbinţi. Şi acum vin şi mă întreb: de ce sunt încurajaţi astfel de pseudopoeţi să scrie? De ce sunt lăsaţi să se scalde în propria vomă? De ce nimeni nu are tupeu să le spună că sunt nimicuri literare?
Încotro poezia? Dacă vom continua să promovăm astfel de specimene pe toate site-urile literare atunci poezia va fi teleportată cu 100 de ani în urmă. Şi toată munca de până acum……!!!!!!!!!!!!????