L-am văzut pe artistul meu actor la metrou într-o zi. Am scris despre el cândva. Personajul creat de mine era sublim. În realitate ăla cu chitara de la metrou e un cur. Dar nu stătea pe el să nu se strice, să nu se împuta nimic în el. Aş putea să vorbesc despre altceva dar prefer aici să evadez în cururi. Ce este un cur? De ce un cur? Sunt întrebări pe care orice cârnat le primeşte la angajare.

Allianz Victoriei. Eu, la costum, răspund:

“Dumnezeu când l-a creat pe om i-a dat aspectul unei găuri spunându-i că acesta este cel mai de
preţ dar pe care îl are pentru acesta. Omul nu a fost mulţumit şi Dumnezeu l-a pedepsit dându-i
doua buci, una la dreapta lui şi una la stânga lui. Omul a fost acum nemulţumit de pedeapsa prea aspră. Însă era prea târziu. Dumnezeu s-a mâniat mai tare şi i-a mai dat un cur de cărat în spate: femeia. Omul dintr-o dată era fericit. S-a şi oferit să muşte din măr. Îi era foame. Aşa a început de fapt lumea, lumea cururilor. Cele două cururi, dând din cele patru buci, s-au înmultit şi au împânzit pămantul de cururi.”

“Răspuns nesatisfăcător. Treci la treabă.”

Şi dacă nici Nichita nu scria când era beat, atunci îmi sacrific circular toţi moştenitorii pe apa chiuvetei. Vreau în schimb să ascult o conversaţie care mă aruncă într-o ceaţă obscură între un cur cu un falus în fata de 14 ani şi alt cur cu încă o gaură în plus, de 13 ani.

“Hai făh, de ce nu vii la biserică?”
“N-auzi să mă laşi?”
“Hai, făh, în gâtul mătii!”
“N-auzi măi să mă laşi.”

Ea ii trage un pumn în piept. Degeaba. El nu l-a auzit pe Dumnezeu. Dumnezeu e în el. Dumnezeu. E blasfemie să crezi ca el e curul suprem. Du-te la biserică. Du-te.